„Mai târziu, am revenit la gândul că viaţa însăşi e o stare de tranzit între naştere şi moarte... un peron unde te zbaţi să ocupi un loc într-un tren... eşti fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră... altul e necăjit că a rămas în picioare pe culuar să aştepte următorul tren... alţii nu reuşesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aştepte următorul tren... Şi, fiecare uită, poate, un singur lucru... că trenurile astea nu duc nicăieri... cel care a ocupat un loc la fereastră, este, fără să ştie, egal cu cel care stă în picioare pe culuar şi cu cel care vine abia cu următorul tren... În cele din urmă se vor întâlni toţi undeva, într-un deşert, unde chiar şi şinele se transformă în nisip... În loc să se uite în jur, oamenii se îmbulzesc, se calcă în picioare, îşi dau ghionturi... Încercam să mă conving, probabil, că n-aveam motive să mă plâng. Cel puţin în gara noastră, îmi ziceam, aveam avantajul de a vedea viaţa în stare pură, destinul nu ne amăgeşte, nu ne sileşte să ne zbatem, ne lasă să ne instalăm în starea de tranzit şi s-o trăim cât mai liniştiţi, ştiind că ea e totul...
Dar vine o zi când priveşti peronul gol, trâmbele de praf pe care le ridică vântul şi nu mai poţi alunga gândul că te joci cu vorbele, că nu se poate trăi astfel, că pustiul este chiar mai rău decât frica sau, dacă vreţi, o altfel de frică... descoperi ceea ce ştiai de la început, că aşteptarea are valoare câtă vreme aştepţi să se întâmple ceva, chiar dacă nu se va întâmpla nimic. Altfel, aşteparea devine un timp gol. A aştepta aşteptarea? Ar fi absurd. Aşa ceva nu există. A aştepta aşteptarea e moarte.
Ştiţi, domnilor, ce-mi trece prin minte acum? Că şi destinul nostru seamănă cumva cu borderourile pe care le-am găsit aici, unde sunt trecute cifrele exacte de plecare a trenurilor şi nicio destinaţie. El începe să curgă la o oră anume. Spre ce? Poate că totul depinde de noi, de călători. Noi trebuie să completăm destinaţiile pe care vrem să le dăm vieţii noastre. Şi poate că nu există „nicăieri”. Există numai călători care nu dau vieţii lor nicio destinaţie. Care renunţă, sau nu pot, sau râd, zicând că nu-i interesează decât călătoria în sine. Din păcate trebuie să recunosc că eu n-am ştiut niciodată să răspund la întrebarea „spre ce?” şi n-am pierdut niciun prilej pentru a ezita între două lucruri atunci când am putut să ezit. Umblet de somnambul între o mlaştină şi o pădure. Asta explică multe. De fapt, într-un fel, totdeauna am trăit pe un peron cu privirea îndreptată spre o pădure. Şi totdeauna am ezitat să ajung dincolo de pădure. Am mers pe peron sau m-am dus plin de entuziasm până la jumătatea drumului unde m-am oprit. Are vreun nume acest defect? Nu m-aş mira. Una din prejudecăţile vieţii noastre este nevoia de a pune etichete, de a clasifica totul; oamenilor li se pare că au şi înţeles ceea ce au clasat. Dar nu mă pot opri să gândesc că pretutindeni există o pădure în care se pierde o linie ferată. Pentru că mereu există un orizont dincolo de care considerăm că e corect să ajungem. Şi o mlaştină unde ne atrag amintirile. Eu am imaginat gări, peroane, şi am trăit aşteptările. Acesta a fost destinul meu, se pare. Aici l-am văzut limpede, ca pe o tablă de şah. De o parte peronul, de cealaltă parte orizontul. Şi între ele ceasul care mă calcă pe nervi.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu